Manualele de comunicare politică se întrec în a spune că o adevărată campanie electorală începe a doua zi după alegeri. Că notorietatea se cîştigă în timp, prin acţiuni consistente şi printr-o strategie urmată inteligent, astfel încît în luna dinainte de alegeri să fie vorba doar de confirmări pentru ca oamenii să meargă la vot şi să pună ştampila pe numele tău. Pentru că, spun tot manualele alea, în luna dinainte de alegeri tot votantu’ ştie că e campanie şi-şi setează aşteptările ca atare. Dacă nu l-ai convins pînă atunci, greu o să-l mai convingi. Mai ales pe cel care intenţionează să stea acasă în ziua votului. Că plouă. Sau că e frig. Sau că i-e lene. Sau că i se rupe de cine ajunge la putere, că pentru el va fi tot aia.
Fireşte, asta se întîmplă doar în teorie. Sau în SUA. La noi la Cluj, politicienii care îşi construiesc imaginea între campanii se pot număra pe degete. Pe degetele de la o mînă, mai exact. Şi asta nu pentru că le-ar fi teamă că vor fi catalogaţi că-şi fac campanie înaintea debutului oficial al acesteia. Măcar de-ar fi asta… Nu, ci pentru că pur şi simplu nu-i interesează. De ce să se streseze patru ani, cînd pot sta bine mersi şi să înceapă agitaţia abia cu cîteva zile înainte de campanie, cînd vor dintr-o dată şi afişe, şi clipuri, şi întîlniri? Şi se aşteaptă ca acestea, împreună cu spiritul de turmă şi simpatia pentru partidul pe care, vremelnic sau nu, îl repezintă, să le aducă mandatu’.
Cea mai bună ocazie de precampanie au ratat-o anul ăsta, cu simulacrul de uninominal. Iaca ce constat eu, alegătorul care merge la vot de fiecare dată, chit că decide cu cine să voteze abia cînd e cu ştampila în mînă.
Unu: nu ştiu de ce colegiu ţin. N-a venit nimeni să-mi spună, n-am primit nici un pliant de la vreun ONG, n-am văzut nici un afiş, nici măcar n-am primit vreo vedere de la vreun candidat ca să mă luminez.
Doi: nu ştiu cine sînt candidaţii. N-a venit nici unul să mă farmece, să mă invite la vreun mic ori măcar să-mi dea o revistă de reţete ori de tipare pentru tricotat.
Trei: n-am prea înţeles ce e cu uninominalu’ ăsta. Io am crezut că votez omu’ şi ăla care ia mai multe voturi cîştigă. Simplu şi direct, adevărată reprezentativitate la nivelul cel mai apropiat de mine. Numa’ că unii zic că nu e aşa, că putem noi să votăm ca fraierii, împărţeala o fac tot alţii. Atîta că noi nu mai votăm o listă, ci numai un om. Adică dacă mie îmi place un candidat din alt colegiu, ghinion!
Patru: dacă n-aş mai urmări televizorul, nici n-aş şti că vin alegerile. N-a venit nimeni să mă întrebe ce probleme am, ca să poată veni în campanie să-mi propună soluţii.
Păi aşa, cum să nu cred că oricum nu contează cu cine votez, pentru că toţi sînt la fel, fesu’ şi interesu’? De ce să-i mai ascult în campanie, cînd o să promită de toate, ca şi cum aş trăi pe lună? Că oricum va fi tot aia!
Aşa, o să merg la vot şi o să mă decid pe cine pun ştampila, probabil, tot în cabină.
Putea fi altfel. Dacă acu’ un an venea unu’ să mă întrebe ce-aş vrea să facă, iar de atunci încerca să-mi rezolve problema, îl votam cu inima deschisă. Da’ acu’ un an n-a venit nimeni nici măcar să-mi dea bineţe.
0 Comments on “Lipsă precampanie. O declar pierdută”
Leave a Comment