Am constatat de-o vreme încoace o apetenţă sporită în rîndul PR-iştilor şi al purtătorilor de cuvînt, mai ales al celor din sectorul „public” şi din politică, spre anonimizare. Comunicatele de presă sînt semnate de „Biroul de presă” şi deseori vin pe mail chiar de la „Biroul de presă” (ca să fie treaba clară). Declaraţiile sînt date de „reprezentanţii [de parcă vorbesc în cor, recitînd fraze şi paragrafe întregi!] instituţiei” în cauză.
Că o invitaţie la o conferinţă de presă, de exemplu, adică un material cu un conţinut adresat strict jurnaliştilor şi care nu are de ce să ajungă mai departe, la public, e semnat cu „Biroul de presă” să spunem că aş putea înţelege (dar tot nu sînt de acord), mai ales dacă îţi dă dedesubt şi nişte date de contact (din păcate, nici astea nu au întotdeauna un nume ataşat, în virtutea aceleiaşi dorinţe de mister).
Dar să trimiţi comunicate cu informaţii atribuibile şi cu date complexe, care să îi fie atribuite „Biroului de presă” sau, pentru diversitate, „reprezentanţilor instituţiei” (ori, în unele cazuri, „conducerii” colective) mi se pare prea mult. Acelaşi caz e şi cu informaţiile furnizate jurnaliştilor la cerere, dar cu menţiunea „nu mă cita pe mine, te rog, nu am atribuţii / trebuie citat şeful şi nu a apucat să-şi dea OK-ul / aşa e politica la noi să nu fim citaţi cu numele”. Vorbe care, în anumite cazuri, vin chiar de la purtătorul de cuvînt!
Să ne înţelegem: nu vorbesc aici de comunicatele date în numele unei persoane (de exemplu un comunicat de presă al unui politician), unde există citate directe şi indirecte atribuite respectivei persoane. De aici, în materialul de presă se va cita direct şi precis cel în cauză. Explicaţia folosirii persoanei a treia în comunicat şi a semnăturii impersonale (de genul „Biroul parlamentar al lui X”) e simplă: să le fie mai comod jurnaliştilor, să fie tentanţi să editeze cît mai puţin şi să preia, dacă se poate chiar „copy – paste”, fraze din comunicat, astfel încît la public să ajungă informaţia în forma gîndită de specialiştii în comunicare. Repet: editată sau nu, informaţia va ajunge la public atribuită unei persoane.
Vorbesc de informaţiile furnizate total impersonal, de genul „reprezentanţii [da, de obicei e la plural!] biroului de presă al Y au anunţat că anul acesta s-au cumpărat 345 de Z / s-au înscris 123 de W” ş.a.
Şi m-am tot gîndit de unde această tendinţă în creştere spre impersonalizare. Mi-am amintit de cît de greu îmi era la vox pop-uri să obţin numele intervievatului. Cum omul, pînă atunci destul de vorbăreţ, se crispa şi prima sa reacţie era de respingere, cu întrebările „Da’ de ce trebuie să-mi dau numele? Da’ îmi daţi numele la ziar?”. Fotografia i-o puteai „fura”, la nevoie, dar cu numele… era nevoie de muncă de convingere.
Am găsit un singur posibil răspuns: comoditatea şi uga de responsabilitate. Ce alte cauze ar putea fi? Dacă nu e nimeni citat exact, „vina” apariţiei unei informaţii nefavorabile în presă poate fi pasată de la Anna la Caiafa. Iar viaţa PR-istului / purtătorului de cuvînt pare, astfel, mai uşoară. Pe de altă parte, şansele distorsionării informaţiei cresc vertiginos, atît la sursă, cît şi la intermediar (jurnalist).
Cred că e o strategie greşită. Pînă la urmă, în lipsa unei anumite persoane căreia să-i fie atribuită informaţia şi care să-i poarte responsabilitatea, cea „lovită” e instituţia în sine şi conducătorul acesteia, lucru care îi contravine tocmai crezului de bază al PR-istului: să servească interesul instituţiei, nu al său personal. În plus, dacă informaţia în cauză e favorabilă, îşi pierde din putere tocmai fiindcă n-o spune o persoană – oamenii au tendinţa de a învesti cu credibilitate ştirile primite de la persoane identificabile, nu de la mase amorfe.
Cît timp jurnaliştii se complac în această anonimizare, în cîrdăşie cu oamenii de comunicare, publicul are de pierdut. Cum ar arăta o lume depersonalizată cu totul, unde discută între ei „reprezentanţii instituţiei” şi „birourile de presă”, eventual într-un material nesemnat (aceasta e o altă faţetă a problemei, pe care nu o mai dezvolt aici)? Mă duce cu gîndul la Orwell…
P:S: Cazuri triste cu Lucica
Există şi cealaltă extremă, pe care am întîlnit-o mai des la comunicările ce veneau din sfera comercială: comunicate de presă care încep cu „Salut” şi se termină cu „Cu drag, Lucica” (chit că habar n-ai cine e persoana în chestiune) sau telefoanele la care vreo voce blondă te tutuieşte cu drag şi spor, indiferent că ai 20 sau 50 de ani şi în condiţiile în care nu vă cunoaşteţi de nici o culoare. Eu înţeleg că sînt pe „şcoala americană”, dar la ei pur şi simplu nu există pluralul de politeţe, pe cînd la noi – da.
0 Comments on “Despre anonimat sau personalizarea birourilor de presă”
Leave a Comment