Mi se zburleşte şi acum părul cînd aud despre „cel mai mare poet”, „cel mai mare scriitor”, „cel mai mare…”. Mai rău e cînd asemenea categorisiri sînt folosite de profesori. De obicei, aceiaşi profesori care dictează comentariile literare şi care sînt convinşi că doar interpretarea lor e „cea corectă”.
Am făcut în liceu un experiment cu un asemenea „dascăl”: am scris o poezie cît am putut eu de „meşteşugită”, apoi i-am prezentat-o, spunîndu-i că am găsit-o şi nu înţeleg „ce vrea să spună poetul” (o altă frază preferată de această „castă”). Mi-a făcut un comentariu de erau să-mi pice plombele: intertextualitate cu referiri la scriitori de care nici măcar nu auzisem, darămite să-i şi citesc, teme filosofice pe care „nici cu gîndu’ nu le gîndisem” şi aşa mai departe. Cred că i-ar fi fost tare ruşine dacă îi spuneam că eu eram „poetul”.
De aceea, nu-i ascult pe cei care împart literatura în „bună” şi „proastă” la modul general, pe cei care dau sentinţe despre valoarea unei scriituri sau pe cei care elogiază ori critică în spirit de turmă. Cred că fiecare avem dreptul să alegem ce e, pentru noi, „literatura bună” – cea care ne place.
Pornind de la acest preambul, vă invit la recitiri.ro. Unde o mînă de tineri au curajul să-şi posteze scrierile. O parte din suflet. Literatura lor. Şi, dacă vă nimeriţi în vreo miercuri de la ora 4 după-amiaza în Bucureşti, veţi fi bineveniţi la cenaclul recitirilor. Unde se citeşte, se povesteşte şi se împrieteneşte. A, da – şi se bea absint.
0 Comments on “Un cenaclu al vremurilor noastre”
Leave a Comment