Întîi mi-a venit să ies prin tavan. Apoi am început să cuget. Şi mi-am dat seama că de prea multe ori uităm să ne punem întrebări legate de valorile după care alegem să ne ghidăm de-a lungul unei epoci a vieţii noastre (noroc cu Mihnea 
)
Dilema mea a început de la o discuţie pe messenger cu un amic din Bucureşti. Om cu stare, care „s-a ajuns” prin munca lui şi e mîndru de asta (în prima noastră discuţie după mai bine de doi ani mi-a vorbit aproape din start de atragerea unui client cu prime de „150 k” şi comision de „25 k” – după jargon am înţeles că nu mai e din lumea mea). Dintr-una alta, l-am întrebat dacă a donat pentru Daniel. Nu auzise nimic. M-am gîndit că şi el, amicul meu, aşteaptă un copil luna asta şi l-am invitat să citească postarea asta, ca punct de plecare. Eram sigură că va empatiza. Replicile lui mi-au lăsat un gust amar.
„Sînt simpatetic apropo de suferinţa oamenilor …de ex eu m-aş duce în Haiti to do it right, să ajut la reconstrucţie”. L-am întrebat dacă „a marcat banul”, că doar altfel sînt „poveşti corporatiste”. Mi-a servit-o că n-are nici un cont. Mă rog. I-am zis că atunci afirmaţia lui vizavi de Haiti sună cam demagogic. Şi a început: „Sînt copii în Africa ce nu au apă potabilă… chiar dacă susţii un caz.. sunt sute de mii cel puţin la fel”. Apoi m-a lăsat fără replică: „nu sînt un suflet caritabil de felul meu. Nu caut treburile astea. Nu am predilecţie pentru aşa ceva… I don’t really give a f* about much. Fiindcă morala creştină şi be good and good will turn back e fumată demult pentru mine. Sorry! Dacă cineva cade pe stradă eu nu mă opresc să-l ridic pentru că pur şi simplu nu-mi pasă şi ar fi aiurea să fac ceva în care nu cred şi nu… simt. Consimt că oamenii trebe ajutaţi. Te rog să mă scuzi dacă ţi-am stricat apetitul pentru binefacere.”
Lăsînd la o parte demagogia, prima întrebare care mi-a venit a fost aceasta: Ce e mai corect (moralmente), să ascunzi că nu-ţi pasă pentru că nu e „socially desirable” sau să-ţi asumi cinismul?
Dar cum ajungem atît de cinici? Pe de altă parte, cum evităm să ne abrutizăm? Cum evităm să gîndim „e doar un caz dintr-o mie”? Cum alegem, dintre atîtea cazuri de care auzim, pe cine să ajutăm, în măsura în care putem? Cum ne scuzăm în faţa noastră cînd ne oprim?
Teme de reflecţie pentru sfîrşitul de săptămînă.
on Feb 12th, 2010 at 5:16 pm
„Mai uşor este să treacă o cămilă prin urechea acului decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu“.
on Feb 12th, 2010 at 9:56 pm
Din raspunusul lui imi dau seama ca e fumator de marijuana. Asta spune multe.
on Feb 12th, 2010 at 9:57 pm
Marea majoritatea a fumatorilor de marijuana se cred filozofi…
on Feb 13th, 2010 at 1:57 am
@Mihai: asta aşa e. dar ce facem noi, restul?
@Andrei: mulţumesc de vizită şi de comentariu. mă interesează mai mult răspunsurile la întrebările deschise, lansate ca temă de reflecţie şi eventual dezbatere.
on Feb 13th, 2010 at 12:21 pm
Dincolo de solidaritate şi mobilizare, poate că nu ar fi rău deloc să îşi redescopere şi bisericile rolul social şi să contribuie. Altfel, toate discuţiile despre milostenie, etc. sunt vorbă în vânt. Ca să nu mai vorbim de puterea exemplului.
on Feb 14th, 2010 at 5:14 pm
Suntem biologic programati sa ne pese de cei care ne sunt apropiati (familie, prieteni etc). Daca ne-ar pasa de 6 miliarde de oameni, ne-am sinucide sau am innebuni, la cata durere si suferinta e in lume. Pe de alta parte, educatia, religioasa sau sociala, ne invata ca trebuie sa fim buni cu toti oamenii. Unii reusesc, altii nu.
Cauzele sunt multiple: ai trecut prin multe mizerii, nu te-a ajutat nimeni, te abrutizezi si nu iti mai pasa; nu ai trecut prin mizerii, dar ai vazut multe, esti constient ca rezolvi tot raul din lume, asa ca te resemnezi si nu mai faci nimic…
Pentru mine cinismul este o protectie psihica. Nu as precupeti nimic atunci cand e vorba de familie si de cei 2-3 oameni care imi sunt prieteni adevarati. Cat despre restul… inca nu mi-am rezolvat interior dilema…
Recunosc insa ca nu am donat si nu as dona niciodata pentru o vedeta care a folosit expunerea pe care o avea ca sa stranga bani la nevoie, dar nu s-a implicat in nicio actiune umanitara cand era bine-merci (Anca Parghel).
on Feb 14th, 2010 at 9:09 pm
@Paul-Sorin Tiţa: ce se întîmplă acum în bisericile din România e o poveste tristă, despre care se poate dezbate ore întregi… din păcate, mulţi dintre preoţi sînt preocupaţi doar de milostenia pentru biserică, nu din partea ei. iar exemplele le primesc de la cei cu funcţii mai mari.
on Feb 14th, 2010 at 9:13 pm
@Mihnea: mulţumesc de mesaj, răspunde bine la prima temă. la ce-a de-a doua (cum alegem persoanele pe care să le ajutăm din marea de necunoscuţi), încă nu mi-am găsit răspunsul, deci tema de reflecţie rămîne (cel puţin pentru mine) de actualitate şi în perioada următoare.
on Feb 15th, 2010 at 2:54 pm
sincer eu nu il condamn … omul a fost sincer, si nu a dus pe nimeni cu zaharelul. Ii apreciez sinceritatea.
Decat, sa se fi bagat in seama, si sa fi parlamentat pe tema asta, mai bine asa, cel putin sti ca nu te poti baza pe banii de la el.
Sincer, felicitari lui pentru actul de sinceritate…. nu ma intereseaza motivele lui… e decizia lui si trebuie respectata.
Cei care au donat (recunosc si eu ma numar printre ei) au avut motivele lor ptr care au ales sa doneze…
on Feb 15th, 2010 at 3:55 pm
@Dan Ciulea: povestea cu respectivul a fost doar un preambul pentru întrebările de la finalul textului. încă n-am găsit răspunsuri care să mă mulţumească, mai ales la ultimele întrebări.