- Grigore Leşe – ”Concertul pentru eroi şi morminte” -
Deunăzi, Chinezu se întreba de ce ne emoţionăm la imnul nostru naţional. Aseară, mi-am amintit de postul lui în timp ce încercam să-mi stăpînesc apa din ochi la concertul lui Grigore Leşe, care ne-a cîntat despre „eroi şi morminte” şi ne-a sădit în suflet cîte o lumînare plăpîndă – că doar dacă „nu-i lumină nicări/ o murit tăţi oamenii”.
Şi n-a venit singur. Alături de el ne-au cîntat, încercînd să ignore scena, luminile şi spectacolul, probabil gîndindu-se că stau pe vreo prispă, într-un amurg tihnit de toamnă: trei domni serioşi, îmbrăcaţi în costume (care nu i-au oprit să chiuie şi înceapă chiar o horă ), alături de al patrulea, cimpoier în costum tradiţional – aromâni; trei doamne îmbrodite simplu şi curat, ca nişte mari preotese ale cîntecului (Zamfira Mureşan, Lenuţa Purja, Teodora Şerban), alături de a patra, însoţită de cobză (Doina Lavric); un cioban de 77 de ani, Nicolae Jurvale din Straja, Bucovina, ajuns pentru prima dată în viaţă pe-o scenă, în faţa unui public (a venit cuminte, cu soţia, aflată în primul rînd, amîndoi în costume populare cinstite, nu de paradă), ca să ne uimească pe noi, orăşenii, c-o cîntare cum n-am mai văzut, din tilincă: un dublu sunet – unul direct şi altul mlădiat cu degetele.
Polifoniile extraordinare mi-au arătat o muzică pe care postmodernismul cotidian mă făcuse s-o uit. O muzică ce se luptă să mai trăiască, prin vocile a tot mai puţini şi tot mai bătrîni – de la „Ultimii rapsozi”, concert ul din decembrie 2008, au murit mulţi dintre aromânii farşeroţi din Cogealac ce cîntaseră atunci şi a murit şi „Paganini” din Maramureş, iar doinaşii din seara asta aveau şi ei peste 70 de ani. O muzică pe care o vor auzi zeci de mii de oameni din toată lumea la Expoziţia mondială de la Shanghai, din această vară, pentru ca apoi să plece acasă cu alte idei despre România decît eternii ţigani, fotbalişti –muzicieni-politicieni agramaţi ori corupţia. O muzică pe care îmi doresc să o trăiască şi copiii mei, cînd or fi ei.
Cîntăreţii lui Grigore Leşe de la prea rarele concerte pe care le organizează sînt oameni găsiţi prin diversele lui peregrinări, oameni de la ţară, învăţaţi să cînte şi, mai degrabă, să-şi cînte. Ascultîndu-i şi privindu-i, am simţit (crescută la oraş, cu bunici la o „ţară” fără hore, doine ori costume populare) ceva din „neaoşismul” ţării mele. Şi am venit acasă cu spatele mai drept, inima mai luminoasă şi privirea mai curată.
Vă las c-un cîntec, chiar dacă nu e însoţit de emoţia cîntării în faţa ochilor şi într-o sală cu o acustică minunată:
Notă critică la organizare/ public: uşile sălii scîrţîiau masiv la fiecare intrare-ieşire (pricinuindu-i lui Grigore Leşe cîte un zbucium de sprîncene şi fragmentînd atmosfera); cîţiva dintre sutele de spectatori nu s-au deranjat să oprească sonorul telefoanelor mobile, care s-au auzit de vreo 4-5 ori; iar la final am văzut din nou fenomenul de pe la toate manifestările culturale la care am fost şi pe care nu-l înţeleg nicicum: graba unor spectatori de a părăsi sala în mijlocul aplauzelor (să nu stea cele cinci minute în plus, cît durează ieşirea?).
0 Comments on “Muzică românească neaoşă. De trăit”
Leave a Comment