Mitinguri pentru creşterea cuantumului burselor s-au tot organizat încă din anii ’90 şi sînt fireşti – România a ales să meargă pe principiul „burse multe, da’ mici”, astfel încît nu te poţi descurca, student fiind, doar din bursă. Că principala revendicare a rămas dorinţa unei burse mai mari, în condiţiile în care calitatea actului educaţional accelerează în jos pe-o pantă abruptă (şi nu-mi amintesc vreun miting pentru … bibliografie actualizată la cursuri, de exemplu), nu mi se mai pare firesc. Iar să nu ţii cont de ce-i în jurul tău şi să ceri bani mai mulţi cînd guvernul vrea să taie din fonduri peste tot şi lumea luptă să-şi menţină salariile şi pensiile pare de-a dreptul hilar, rupt de realitate şi chiar, într-o oarecare măsură, arogant – egoist – nesimţit.

Chiar dacă, poate, au vrut să fie „în ton cu lumea” şi să ia parte la „primăvara protestelor”, prin neadaptarea cerinţelor studenţii n-au reuşit decît să facă notă discordantă şi să-şi îndepărteze celelalte categorii sociale. Să vedem dacă vor reuşi, totuşi, să-şi adapteze discursul la ce se întîmplă în România acum.

1. Avocatul care apără magistraţii

Avocatul Steluţa Cătăniciu, consilier local la Cluj-Napoca din partea PNL, le-a luat public apărarea magistraţilor, deplîngîndu-le soarta în cadrul unei conferinţe de presă. „Se încearcă, pe faţă, să se pună şaua pe justiţie, se încearcă prin orice mijloace să se realizeze controlul asupra acesteia prin subfinanţarea ei, pentru că o justiţie slabă este o justiţie controlabilă. Nu poate exista o justiţie independentă fără independenţă financiară”, a declarat ea, conform sintezei conferinţei de presă pusă la dispoziţie de Biroul de presă al PNL Cluj-Napoca.

Acuma, dacă doamna Cătăniciu n-ar fi fost avocat, era vorba de un demers obişnuit pentru un politician de opoziţie. Dar, dată fiind postura de avocat, este justificată o asemenea declaraţie sau e vorba, mai degrabă, de o “captatio benevolentiae”? Cîtă credibilitate mai poate avea demersul ei?

2. Caragiale e printre noi

Preşedintele Consiliului judeţean, Alin Tişe (PD-L), a avut nevoie de o întreagă „maşinaţiune” pentru a determina aprobarea (la a doua încercare) a unui proiect de HCL ce viza alocarea de sume către comunele clujene. Metoda găsită: abrambureala strategică. Potrivit presei locale, aici, aici şi aici (citiţi, e savuros!), a supus votului cîteva amendamente ale opoziţiei, apoi, rapid, înainte să se dezmeticească opozanţii, proiectul în întregime. Şi a cîştigat la mustaţă.

Şi mai interesant este cum a explicat de ce proiectul nu a ţinut cont de propunerile primarilor localităţilor în cauză: “Nu trebuie să ţin seama numai de ceea ce cer primarii sau consilierii care îi reprezintă. Trebuie să ţinem cont şi de ceea ce cer oamenii din aceste comunităţi. Pentru că pînă la urmă, chiar dacă aceste alocări nu respectă dorinţa primarilor, banii se duc tot spre proiecte de infrastructură” – de aici. Cu alte cuvinte, primarii şi CL-urile sînt aşa, nişte executanţi, care habar n-au de nevoile celor care i-au ales.

3. Nu sînt de acord, deci votez “pentru”

Unul din cei doi vicepreşedinţi ai Consiliului judeţean, Fekete Emoke (UDMR), a contestat extrem de vocal proiectul amintit mai sus, pentru ca apoi să voteze cu bună ştiinţă “pentru”. Explicaţia ei:„Nu sînt de acord cu propunerea lui Tişe. Cu toate acestea consider că fondurile trebuie să ajungă la toate consiliile locale din judeţ. Să nu creadă că propunerile lui vor trece oricum prin şedinţe. Nu accept să fim şantajaţi de preşedintele CJ cu ruperea coaliţiei, iar votul meu ar trebui privit ca o deschidere de comunicare din partea UDMR faţă de PNL, PSD şi PD-L” – de aici. Clar ca lumina zilei, nu?

Am constatat de-o vreme încoace o apetenţă sporită în rîndul PR-iştilor şi al purtătorilor de cuvînt, mai ales al celor din sectorul „public” şi din politică, spre anonimizare. Comunicatele de presă sînt semnate de „Biroul de presă” şi deseori vin pe mail chiar de la „Biroul de presă” (ca să fie treaba clară). Declaraţiile sînt date de „reprezentanţii [de parcă vorbesc în cor, recitînd fraze şi paragrafe întregi!] instituţiei” în cauză.

Că o invitaţie la o conferinţă de presă, de exemplu, adică un material cu un conţinut adresat strict jurnaliştilor şi care nu are de ce să ajungă mai departe, la public, e semnat cu „Biroul de presă” să spunem că aş putea înţelege (dar tot nu sînt de acord), mai ales dacă îţi dă dedesubt şi nişte date de contact (din păcate, nici astea nu au întotdeauna un nume ataşat, în virtutea aceleiaşi dorinţe de mister).

Dar să trimiţi comunicate cu informaţii atribuibile şi cu date complexe, care să îi fie atribuite „Biroului de presă” sau, pentru diversitate, „reprezentanţilor instituţiei” (ori, în unele cazuri, „conducerii” colective) mi se pare prea mult. Acelaşi caz e şi cu informaţiile furnizate jurnaliştilor la cerere, dar cu menţiunea „nu mă cita pe mine, te rog, nu am atribuţii / trebuie citat şeful şi nu a apucat să-şi dea OK-ul / aşa e politica la noi să nu fim citaţi cu numele”. Vorbe care, în anumite cazuri, vin chiar de la purtătorul de cuvînt!

Să ne înţelegem: nu vorbesc aici de comunicatele date în numele unei persoane (de exemplu un comunicat de presă al unui politician), unde există citate directe şi indirecte atribuite respectivei persoane. De aici, în materialul de presă se va cita direct şi precis cel în cauză. Explicaţia folosirii persoanei a treia în comunicat şi a semnăturii impersonale (de genul „Biroul parlamentar al lui X”) e simplă: să le fie mai comod jurnaliştilor, să fie tentanţi să editeze cît mai puţin şi să preia, dacă se poate chiar „copy – paste”, fraze din comunicat, astfel încît la public să ajungă informaţia în forma gîndită de specialiştii în comunicare. Repet: editată sau nu, informaţia va ajunge la public atribuită unei persoane.

Vorbesc de informaţiile furnizate total impersonal, de genul „reprezentanţii [da, de obicei e la plural!] biroului de presă al Y au anunţat că anul acesta s-au cumpărat 345 de Z / s-au înscris 123 de W” ş.a.

Şi m-am tot gîndit de unde această tendinţă în creştere spre impersonalizare. Mi-am amintit de cît de greu îmi era la vox pop-uri să obţin numele intervievatului. Cum omul, pînă atunci destul de vorbăreţ, se crispa şi prima sa reacţie era de respingere, cu întrebările „Da’ de ce trebuie să-mi dau numele? Da’ îmi daţi numele la ziar?”. Fotografia i-o puteai „fura”, la nevoie, dar cu numele… era nevoie de muncă de convingere.

Am găsit un singur posibil răspuns: comoditatea şi uga de responsabilitate. Ce alte cauze ar putea fi? Dacă nu e nimeni citat exact, „vina” apariţiei unei informaţii nefavorabile în presă poate fi pasată de la Anna la Caiafa. Iar viaţa PR-istului / purtătorului de cuvînt pare, astfel, mai uşoară. Pe de altă parte, şansele distorsionării informaţiei cresc vertiginos, atît la sursă, cît şi la intermediar (jurnalist).

Cred că e o strategie greşită. Pînă la urmă, în lipsa unei anumite persoane căreia să-i fie atribuită informaţia şi care să-i poarte responsabilitatea, cea „lovită” e instituţia în sine şi conducătorul acesteia, lucru care îi contravine tocmai crezului de bază al PR-istului: să servească interesul instituţiei, nu al său personal. În plus, dacă informaţia în cauză e favorabilă, îşi pierde din putere tocmai fiindcă n-o spune o persoană – oamenii au tendinţa de a învesti cu credibilitate ştirile primite de la persoane identificabile, nu de la mase amorfe.

Cît timp jurnaliştii se complac în această anonimizare, în cîrdăşie cu oamenii de comunicare, publicul are de pierdut. Cum ar arăta o lume depersonalizată cu totul, unde discută între ei „reprezentanţii instituţiei” şi „birourile de presă”, eventual într-un material nesemnat (aceasta e o altă faţetă a problemei, pe care nu o mai dezvolt aici)? Mă duce cu gîndul la Orwell…

P:S: Cazuri triste cu Lucica

Există şi cealaltă extremă, pe care am întîlnit-o mai des la comunicările ce veneau din sfera comercială: comunicate de presă care încep cu „Salut” şi se termină cu „Cu drag, Lucica” (chit că habar n-ai cine e persoana în chestiune) sau telefoanele la care vreo voce blondă te tutuieşte cu drag şi spor, indiferent că ai 20 sau 50 de ani şi în condiţiile în care nu vă cunoaşteţi de nici o culoare. Eu înţeleg că sînt pe „şcoala americană”, dar la ei pur şi simplu nu există pluralul de politeţe, pe cînd la noi – da.

Pe mai lung: Consilierii locali au aprobat astăzi, la finalul unei şedinţe condimentate cu bancuri proaste şi prea multe intervenţii aiurea, listele beneficiarilor de locuinţe sociale, cu aplicabilitate concretă pentru blocurile din Oser. A intervenit o domnişoară profesoară din Republica Moldova, care era la trei puncte sub linia de eligibil. Ca repatriat, trebuia să primească nişte puncte în plus, care i-ar fi adus locuinţa. Funcţionarii nu ţinuseră cont de adeverinţa ei de repatriat nici la prima verificare, nici după contestaţia pe care o depusese.

Iniţial, femeia fusese la primărie, de unde primise lista actelor ce trebuiau depuse la dosar. Printre altele, acolo scria: “adeverinţă care să ateste statutul de repatriat”. De bun simţ, femeia a mers la Evidenţa Populaţiei (subordonată CL!), că doar ştia că acolo e pe liste de cînd primise primul buletin românesc.  Ăia i-au dat, cum s-au priceput şi ei, o adeverinţă pe care scria “şi-a stabilit domiciliul în România ca urmare a repatrierii”. Clar destul, nu?

Nu şi pentru onor angajata Primăriei. Care apucase să primească înainte alte adeverinţe, de la alţi repatriaţi, care se gîndiseră ei că e mai sigur să ceară un “docoment” de la MAE. Aşa că amintita cucoană a considerat că ăla de la Evidenţa Populaţiei nu e bun. Probabil nu umblase destul femeia ca să merite o casă…

Discuţiile în consiliu s-au încins. Oamenii au văzut şi ei absurdul situaţiei: “Nu trebuie să stabilească o funcţionară din primărie cum să arate o adeverinţă”,  a spus un ales. Ba chiar Ionică Pop şi-a sunat fiul, şi el repatriat, să-l întrebe la el cum a fost procedura şi ce documente şi adeverinţe au rezultat odată cu buletinul, doar de la Ev. Pop., sau şi de la MAE?

Într-un final, aleşii au recunoscut, cu jumătate de gură, că biata moldoveancă nu avea nici o vină şi avea dreptul la locuinţă socială. Dar le-a fost tîrşă să mai modifice listele (că doar nu e vina celui de pe ultimul loc, care şi-ar fi pierdut el casa, nu?) Aşa că viceprimarul care a girat întreaga activitate (pe drept cuvînt herculeană, cu mii de dosare de verificat şi mii de poveşti ale oamenilor amărîţi de ascultat) a concluzionat în stil tipic mioritic, chit că e conaţional: “Doamna rămîne în evidenţă şi cred că va fi rezolvată în scurt timp”.

“O delegatie a holding-ului austriac IPH, condusa  managerul de proiect Willi Pichler, i-a prezentat presedintelui Consiliului Judetean (CJ), Alin Tise, un proiect de management al deseurilor care are ca rezultat final producerea de energie electrica si termica, prin folosirea unor tehnologii performante si nepoluante de incinerare a deseurilor.” Tişe va analiza, bla, bla, IPH e o mega-companie, bla, bla.

Toată seara m-am gîndit de unde ştiu numele ăsta. Mi se părea că era ceva “dă naşpa”. Mi-a venit memoria: din scandalul Power Pack. Da, doamnelor şi domnilor, Willi Pichler e nimeni altul decît cel care le-a vîndut “fraierilor” (ca să fiu elegantă şi să nu zic “şpăgarilor”) de la CJ Cluj în 2002 două utilaje second-hand de compactare a gunoiului pe post de noi, pentru 4,3 milioane de euro. Fără licitaţie, fără autorizaţie de mediu, fără să fie adaptate necesităţilor etc. Utilaje care mai mult au stat şi cred că mai pot fi admirate şi acum, alături de cîţiva baloţi, între Cîmpia Turzii şi Turda. A fost prima mea investigaţie (lucrată, trebuie să recunosc, mai mult de Paul), s-au făcut cercetări la PNA şi apoi… s-a aşternut praful pe dosare. Pentru mine, a fost o lecţie grea, care m-a ajutat să înţeleg cum se împarte dreptatea în Românica. S-a spus pe atunci că şpaga a fost de 150.000 de euro, împărţită între doi “cetăţeni”. Ambii s-au retras, între timp, din lumina reflectoarelor, dar n-au ieşit chiar la pensie.

Dom’le, ce mică e lumea… Sînt tare curioasă, lui Willi îi va merge şi a doua oară?

LE: Iaca oamenii s-au sesizat şi au dat înapoi, cel puţin pentru o vreme.

Traficul îngreunat este una dintre cele mai „dureroase” probleme cu care se confruntă marile oraşe europene, construite de sute de ani şi cu o infrastructură incapabilă să facă faţă expansiunii maşinilor şi nevoii tot mai mari de a circula rapid şi ieftin.
În timp ce în Cluj aglomeraţia de pe străzi creşte neîncetat, londonezii au înţeles că problema poate fi rezolvată doar dacă este privită din mai multe unghiuri simultan, care, împreună, să dea o vedere de ansamblu. Acest principiu şi unele dintre metode ar putea fi folosite destul de uşor de municipalitatea clujeană.

Cînd parlamentarii folosesc metroul

O primă lecţie pe care municipalitatea clujeană ar putea s-o înveţe de la colegii londonezi este cea a orientării. Fiindcă în Londra nu te poţi rătăci nici dacă vrei, indiferent dacă eşti şofer ori pieton. Toate străzile, pieţele şi monumentele sînt semnalizate cu plăcuţe, intersecţiile îţi indică de fiecare dată unde eşti, poliţiştii care patrulează te îndrumă cu zîmbetul pe buze, iar hărţile oraşului se găsesc peste tot şi sînt gratuite. La Cluj te poţi pierde cu uşurinţă, mai ales dacă nu eşti pe o arteră principală. Trebuie să cauţi cu răbdare denumirile străzilor, hărţile se găsesc doar prin benzinării şi cîteva librării şi costă.
Traficul e la fel de greoi în ambele oraşe, dar londonezii încearcă să rezolve problema privind-o integral şi căutînd soluţii complementare: transport în comun înbunătăţit + piste de biciclişti + taxă pentru circulaţia prin centru + străzi cu sens unic + renunţarea la maşina proprietate personală în favoarea închirierii pe bază de abonament + parcări + ridicarea rapidă a maşinilor parcate ilegal.
Londra are (probabil) unul dintre cele mai eficiente sisteme de transport în comun europene. Se folosesc metroul, metroul uşor şi autobuzele, iar sistemul de plată este mult diversificat faţă de cel clujean. Poţi alege abonamente pentru anumite zone ale oraşului, între anumite ore (prin tarife preferenţiale, călătorii sînt încurajaţi să circule în afara orelor de vîrf, pentru a mai micşora aglomeraţia), pe diverse perioade. Datorită eficacităţii sale, poţi vedea deseori parlamentari care, după o zi de dezbateri ce se poate prelungi pînă spre miezul nopţii, se îndreaptă cu naturaleţe spre prima staţie de metrou.

Orientarea în trafic, floare la ureche

Pentru un transport cît mai rapid, autobuzele au bandă proprie de circulaţie, bandă ce poate fi folosită şi de biciclete. Şoferii surprinşi că folosesc această bandă primesc o amendă de 200 de lire, în acelaşi cuantum cu amenda pentru lovirea unui autobuz (în acest din urmă caz se adaugă şi valoarea reparaţiilor) – după cum scrie clar pe spatele acestora, ca să nu fie discuţii. La Cluj, autobuzele au porţiuni restrînse unde au banda proprie; în rest, stau în trafic, la rînd cu maşinile, ba chiar pe cîteva linii trebuie să traverseze două sau chiar trei benzi pentru a  se putea încadra potrivit la semafor. Cît despre biciclişti, cele două sau trei porţiuni dedicate lor nici măcar nu comunică între ele.
Pe Tamisa, după cum începe să fie şi pe Someş, majoritatea străzilor înguste au sens unic.
În plus, în staţiile autobuzelor sînt desenate traseele, alături de diverse repere; iar la metrou, pereţii sînt plini de hărţi şi indicatoare, ca să nu mai vorbim de hărţi de buzunar. La fel şi în interiorul vagoanelor: pereţii sînt “tapetaţi” cu hărţile staţiilor, astfel încît să te poţi orienta cît mai rapid. Vatmanii le amintesc tuturor să fie atenţi la spaţiul dintre peron şi metrou (celebrul “Mind the gap”, devenit un simbol în sine şi regăsibil chiar şi pe cutiile cu bomboane mentolate), apoi anunţă staţia următoare, direcţia şi eventualele linii închise sau aglomerate peste măsură. La Cluj, dacă mergi cu autobuzul, troleibuzul sau tramvaiul şi nu ştii exact în ce maşină trebuie să te urci şi la ce staţie să cobori, ghinion! Pe stîlpii din staţii sînt afişate doar numerele maşinilor care opresc acolo, fără vreun traseu. Asta cu excepţia liniei 30, care e “pilot” de vreo trei – patru ani. Nici după ce urci nu ai mai mult noroc, fiindcă nu vei găsi nici o hartă a staţiilor inscripţionată lîngă geamuri, aşa că singura soluţie rămîne întrebatul.

Taxă contestată

Pentru a putea şofa prin centrul Londrei eşti obligat să plăteşti o “taxă de congestie”, a cărei bază de calcul este de opt lire pe zi. Dacă vrei să parchezi în centru mai ai de plătit patru lire pe oră (de luni pînă vineri, de la 8.30 la 18.30). Preţurile sînt mai mari decît la Cluj, unde ora de parcare “în buricul tîrgului” e 1,5 lei, dar englezii nu trebuie să umble cu buzunarele pline de mărunţiş şi nici să caute punctele de vînzare a taloanelor: “taxa de congestie” se plăteşte online, în termen de 24 de ore după ce ai trecut prin centru (cu excepţia celor care preferă varianta abonamentului lunar, şi el plătibil prin internet), în timp ce pentru automatele de parcare trebuie să ai card bancar.
“Taxa de congestie” poartă semnătura fostului primar al Londrei, Ken Livingstone – de altfel, primul primar al oraşului, postul fiind creat abia în 2000 – şi a fost subiectul multor controverse, lideri de opinie acuzîndu-l că a creat doar un sistem de a îmbogăţi compania care monitorizează zona, în timp ce aglomeraţia nu ar fi scăzut semnificativ şi nici transportul în comun nu ar fi beneficiat de sumele promise pentru modernizare şi extindere. Cu toate acestea, şi alte mari oraşe ale lumii (de exemplu New York) s-au arătat interesate de aplicarea acestei metode.
Fostul primar trebuie creditat şi pentru regîndirea sistemului de la metrou: după alegerile din 2000 l-a numit ca director general al transportului londonez pe Bob Kiley, fost agent CIA, considerat salvatorul sistemelor subterane din New York şi Boston.

Fără maşină proprie

De asemenea, Livingstone a promovat un concept interesant în ceea ce priveşte condusul: “cluburile de maşini”. Pornind de la premisa că întreţinerea unei maşini costă mult (impozit, asigurări, reparaţii, parcare), englezii pot să închirieze maşini cu abonament. Funcţionează simplu: te înscrii într-un club cît mai aproape de casa ta; te programezi telefonic sau online pentru orele din zi cînd vrei să foloseşti maşina; mergi la garaj şi o porneşti cu cardul special pe care l-ai primit la înscriere, iar cînd termini o laşi la garaj. În plus, poţi s-o laşi la un garaj aproape de serviciu şi seara să o iei tot pe aceea sau pe alta pentru drumul spre casă.
Calitatea de membru al clubului costă de obicei 50 de lire anual. Plata serviciilor propriu-zise se facturează lunar, iar preţul orar nu depăşeşte cinci lire, scăzînd în cazul unei perioade mai lungi (de exemplu o excursie de week-end). Programul este rentabil pentru şoferii de ocazie, navetiştii cu trasee complexe, locuitorii zonelor cu restricţii de parcare şi familiile care nu-şi permit o a doua maşină. Pentru aceste categorii, preţul plătit anual este de 4-5 ori mai mic decît dacă ar folosi maşina în proprietate. Sistemul face ca o maşină închiriată să fie folosită de şapte şoferi în aceeaşi perioadă, dar la ore şi eventual zile diferite.
Aplicînd coordonat şi etapizat aceste măsuri, traficul din centrul Londrei a scăzut, conform diverselor statistici, cu 20 – 35%, dar orele de vîrf rămîn în continuare o problemă, aglomeraţia unei benzi fiind comparabilă cu cea din centrul Clujului. Doar în jurul palatului Buckingham străzile se eliberează înainte de ora 11, pentru a face loc gărzii călare a reginei, ce-şi face rondul de verificare înainte de momentul cel mai aşteptat de sutele de turişti pietoni: schimbarea gărzii palatului. După care traficul londonez îşi reintră în drepturi.

Caseta1:

Siguranţa comunităţii

Londonezii sînt “ademeniţi” să ajute la păstrarea unui climat de siguranţă a comunităţii în cele mai diverse moduri, cum ar fi reclamele la voluntariatul pentru poliţie. De pe un afiş publicitar, Helen, un ofiţer de poliţie voluntar, anunţă: “Am vrut să particip la crearea unui mediu mai sigur în oraşul meu”. Programul le propune doritorilor să lucreze cu poliţia două schimburi de cîte opt ore pe lună, oferind instrucţie şi “experienţe unice şi interesante”. De asemenea, călătorii cu metroul sînt rugaţi în mod constant să anunţe poliţia dacă văd sau dacă aud ceva suspect.

Caseta2:

Englezii îşi gîndesc muzeele altfel

Englezii îşi gîndesc muzeele cu totul diferit decît românii, pornind de la conceptul interactivităţii. Indiferent că este vorba de muzeul maritim ori de cel al ştiinţelor, vizitatorii sînt angrenaţi în activităţi pentru toate vîrstele, menite să-i ajute să înţeleagă fenomene ale naturii ori cum funcţionează diverse mecanisme. Poţi crea valuri şi mini-tornade; poţi alcătui din familie şi prieteni un întreg echipaj de vapor, poţi să tragi cu tunul sau să asamblezi piese într-un costum de scafandru de mari adîncimi. În plus, la acvariul Londrei poţi chiar să mîngîi pisici de mare care mai că ar toarce de plăcere.
Peste tot, copiilor li se asigură un program cît mai divers, care să îmbine educaţia cu jocurile. Cele mai multe muzee nu percep o taxă obligatorie de vizitare, încurajînd accesul la informaţie şi cunoaştere. Însă, pentru că au nevoie de bani la fel cu orice altă instituţie, au găsit o formulă elegantă de susţinere: le recomandă vizitatorilor să facă o donaţie pentru muzeu, indicînd şi suma potrivită (echivalentă, în general, costului unui bilet în alte muzee). În acest fel, oricine vrea să se instruiască poate vizita muzeul, iar, dacă starea materială îi permite, îşi va plăti vizita ca şi cum ar fi cumpărat bilet.
Atragerea de fonduri prin metode ingenioase e, de altfel, ceva obişnuit la Londra: la London Eye poţi “sări” rîndul în schimbul unei taxe fixe, singurul risc fiind să nu gîndească prea mulţi ca tine – caz în care tot va trebui să aştepţi minute bune.

Caseta3:

Publicitate decentă

Londonezii şi turiştii pot admira oricînd, în voie, arhitectura de sute bune de ani a clădirilor din zona centrală, pe care nu le umbreşte nici un mesh, banner ori vreo altă formă de publicitate de dimensiuni mari. Cu o singură excepţie: Piccadilly Circus, loc tradiţional de întîlnire şi a cărui faimă a crescut semnificativ tocmai pe seama ansamblului de ecrane-gigant destinate publicităţii.

*Material apărut în revista Oraşul, nr. 3 din 2008