Teo Peter jr. este, pe de o parte, consilier local din partea PNL. Din postura de spectator la mai bine de trei sferturi dintre ședințele din acest mandat al Consiliului local, precum și din cea ce alegător, îmi permit să apreciez activitatea dînsului în domeniu la limita de jos (și asta ca să fiu politicoasă).
Teo Peter jr. este, pe de cealaltă parte, component al unei trupe metal care se numește Altar. Nu sînt rockeriță, așa că nu știu cît de buni sînt el sau trupa. Comparativ, am înțeles totuși că nu sînt ca Iron Maiden.
Altar a primit azi, în timp de criză economică, în perioadă de inundații care creează sinistrați, din banii noștri, ai clujenilor, fără vreun deviz estimativ, suma de 7.800 de lei ca să participe la finala WOA Metal Battle din cadrul Wacken Open Air Festival 2010 din Germania. Ca să se califice în finală au trecut de o concurență acerbă formată din alte 4 (patru) formații românești. Banii sînt pentru acoperirea în întregime a cheltuielilor de transport (4.800 de lei) și cazare (3.000 de lei). Ai fi zis că o trupă care se laudă că activează de 20 de ani a ajuns la un nivel la care să-și permită atîta cheltuială, dar se pare că nu.
Printre inițiatorii proiectului de hotărîre a figurat și Teo Peter jr., dar a fost retras după ce și-au dat seama că era, totuși, vorba de o incompatibilitate…
Singurii care au apreciat ca nepotrivită această alocare de fonduri au fost viceprimarul Radu Moisin, care a votat împotrivă, și consilierul local Radu Rațiu, care s-a abținut.
Mai multe despre competiția în cauză, costurile reale ale participării unei trupe din România și argumentele aberante pe care s-a bazat hotărîrea găsiți la Bianca.
]]>Aşa că, alături de „prinţesa Briana” (cine o fi şi doamna în cauză), Dan Diaconescu a purces la comentarea situaţiei la nivelul privitorilor lui, pentru ca şi cei mai puţin familiarizaţi cu procedurile să înţeleagă ce se petrece. A fost spectaculos, dintr-un punct de vedere: veneau SMS-uri de la privitori cu informaţii despre cîte un protagonist, auzeam comentarii spumoase, de genul „uite-l şi pe Nini Săpunaru, cu burtică, aşa”, „x-lescu vorbeşte la telefon, nu ştim cu cine”.
Am fost şocată – e drept, nu mă mai uitasem la şedinţele deputaţilor de vreo doi ani – cînd mi-am dat seama că oamenii aceia decid pentru noi (da, ştiu, spuneţi-mi naivă, dar nu credeam că s-a ajuns chiar aşa). Oamenii aceia care vorbeau urît, se îmbrînceau, rîdeau complice, îşi furau microfoane, îşi lipeau hîrtii pe spate, ascundeau şi tăiau capacele urnelor de vot, făceau un lanţ uman în jurul urnelor ca să-i împiedice pe alţii să voteze… Cred că niciodată politica nu m-a întristat atît de profund şi istovitor.
Notă: În mod bizar, cele două televiziuni de ştiri – Realitatea şi Antena 3, n-au dat în direct lucrările din seara asta (decît din cînd în cînd, la ştiri), deşi e vorba de o şedinţă excepţională, care se întinde după miezul nopţii, plină de spectaculos, în mod cert la concurenţă cu meciurile de fotbal. Că doar tot e pregătită berea şi popcornul…
Notă 2: la un moment dat Diaconescu a spus că la începutul emisiunii lui fusese o clarvăzătoare care a prezis că nu pică Guvernul mîine.
Sărmană ţară, ce-a ajuns de tine şi de români!
UPDATE: Opoziţia a fugit de vot, dar Puterea şi-a adus de-acasă mai toţi deputaţii (a venit şi Elena Udrea, ba chiar şi Monica Iacob Ridzi) şi la final a avut cîştig de cauză. Şedinţa s-a terminat la 2.00. De la 10.00 e moţiunea.
]]>Prietenul meu reacţionează visceral cînd aude de Iliescu. Pentru campania asta, i-a ajuns anunţul lui Geoană de la depunerea candidaturii. Pe mine m-a lăsat rece: omul a recunoscut o realitate pe care am acceptat-o cu toţii. Să nu uităm, Iliescu a condus ţara zece ani de zile, după revoluţie, fiind ales de români. Ca atare, n-a fost un factor determinant pentru decizia mea de vot – nici în turul I, nici acum, în turul II.
Dar în seara asta am simţit o silă necunoscută pînă acum – în campanii electorale sau în timpul mandatelor cuiva. Nu credeam să se ajungă aici. Şi sila mea vine din faptul că iniţial am crezut că e adevărat. Şi nu mai înţelegeam nimic. Apoi am ajuns acasă, m-am uitat cu Premiere (soft de montaj)- cadru cu cadru, vectorscop, canale de culori. Şi am văzut că există nişte anomalii. Compresia era prea mare, deci n-am aflat ce fel de anomalii. Dar existau anomalii. Din tot filmul, doar în cele două secunde bombă. Iniţial, nu mi-a venit să cred. Apoi m-am convins şi a venit sila. O silă dublă: odată pentru unde s-a ajuns şi a doua oară pentru că iniţial am crezut. Fără să raţionez, fără să raţionalizez. Visceral. N-a mai contat bagajul de cunoştinţe, n-a mai contat faptul că loviturile sub centură sînt de aşteptat într-o campanie electorală, mai ales una atît de strînsă şi de importantă, unde oamenii votează întîi oameni şi apoi partidele din spatele lor. N-a mai contat nimic.
Şi cîţi dintre cei care au reacţionat ca mine se uită cu Premiere? Sau ascultă specialiştii care disecă filmul?
Mulţi români nici nu vor vedea filmul. Dar vor auzi de pe la alţii că „Băsescu i-a dat un pumn în faţă unui copil”. Şi informaţia asta va conta la vot mai mult decît Iliescu, minerii sau România bunului-simţ. Cartelurile de presă şi-au arătat puterea mai mult ca niciodată.
Iar acesta e numai începutul. Probabil, de ambele părţi.
Azi e o zi tare tristă pentru România. Tare tristă. Emigrarea sună dintr-o dată muuuuult mai serios.
]]>La prima vedere, totul părea ok, mai ales că trăiam într-o lume inundată de plîngeri la adresa UPC-ului. Ne-au instalat toate cele la termenul prevăzut (da, prin nu ştiu ce minune!), aveam canale destule la TV şi viteză brici la internet… ce mai, începusem chiar să-i lăudăm în faţa prietenilor!
Dar mierea s-a terminat, predictibil, repede. Am constatat la scurt timp că nu ne vin facturile în poştă. După o vreme, am sunat. Am aflat că cei de la RSD trăiesc într-o lume fantastică, unde vecinii ar fi tentaţi să-ţi fure factura din poştă şi, bonus, să ţi-o plătească – aşa, că le eşti simpatică şi ei n-au ce face cu banii. De aceea, dacă preferi să-ţi pierzi vremea cu prietenii şi nu la casieriile RSD, trebuie să le zici la telefon celor de la „Relaţii cu clienţii” o gaşcă de date (numai glicemia şi numărul de client al RDS, trecut pe contract, nu mi le-au cerut) ca să-ţi trimită ultima factura prin email, să poţi plăti online. Şi povestea s-a repetat în fiecare lună.
În primăvară am avut o zi de naivitate, cînd mi-am imaginat că trăiesc într-o altă ţară, unde clientul e respectat. Aşa că am făcut o plîngere la OPC. S-a lăsat cu o amendă şi, ca răsplată, timp de cîteva luni mi-au venit facturile în poştă. Reversul medaliei: a început să-mi pice netu’. Cîteva minute azi, o juma’ de oră mîine… Apoi şi cablul TV – cînd era filmu’ mai captivant, jap!, purici pe toate canalele. Săptămîna trecută, minutele au crescut la o zi fără TV. S-or fi gîndit cei de la RDS la sănătatea mea – prea mult televizor strică, doar ştie oricine. Apoi, joi seară mi-a picat netu’.
De atunci a fost aşa: patru telefoane la RDS; vizită de o oră la casierie (da, le-au intrat salariile vecinilor mei) – plătit facturi şi în avans, ca să schimb titularul contractului, aşteptat juma’ de oră la coadă la consultant ca să aflu că nu se poate (mai era un consultant care se juca Solitaire, da’ era de persoane juridice, nu se amesteca cu plebea), cerut în scris conducerii RDS să binevoiască să nu mă mai factureze pentru un contract pe care nu-l mai am de un an, cu fostul provider de net, achiziţionat recent de RDS; discuţii cu „colegul de apartament”, care visează şi el la o lume normală, unde providerii pot fi daţi în judecată pentru „denial of service” – de parcă am trăi în SUA, auzi ce tupeu pe el!
Netul mi-a venit în această după-masă (marţi). Am uitat să precizez: contractul prevede 48 de ore ca termen ferm pentru remedierea defecţiunilor.
]]>
Povestea a început prin 1997, după venirea CDR la putere (vezi postul ăsta). Atunci, PSD-iştii au plîns că le-au fost schimbaţi directorii, deşi Constantinescu promisese în campanie că-i lasă în pace. De pe atunci se vorbea de „concurs”. În 2005, ca să-şi justifice schimbările, cei de la D. A. au venit cu argumentul „în 2001 şi PSD a schimbat directorii”. În 2007, după ieşirea de la guvernare, PD a invocat iar legitimitatea posturilor obţinute prin concurs. Degeaba. Cei de la PNL au cam schimbat tot, pentru ca un an şi jumătate mai tîrziu să le vină rîndul să se plîngă că le sînt schimbaţi directorii cu concursul luat. Le asigurau consultanţă juridică şi îi încurajau să se ţină cu dinţii de posturi. Nu cunosc vreun caz în care să fi cîştigat directorul demis (de altfel, nici nu ştiu să fi fost prea multe procese, mai mult ameninţări). Acum a venit iar rîndul PSD să asigure consultanţă juridică…
Am şi eu o întrebare simplă: de ce nu se politizează, dom’le, funcţiile de conducere din deconcentrate, să terminăm odată cu piesa asta de teatru de care ne-am plictisit cu toţii?
]]>mai vreau să salut “expre” întoarcerea dovleceilor, care vor putea fi refolosiţi pentru comparaţii cu ce stă pe gîtul unor politicieni, că tot e campanie.
a, da. şi am o întrebare. lăptucile, pe cînd?
]]>Pe mai lung: Consilierii locali au aprobat astăzi, la finalul unei şedinţe condimentate cu bancuri proaste şi prea multe intervenţii aiurea, listele beneficiarilor de locuinţe sociale, cu aplicabilitate concretă pentru blocurile din Oser. A intervenit o domnişoară profesoară din Republica Moldova, care era la trei puncte sub linia de eligibil. Ca repatriat, trebuia să primească nişte puncte în plus, care i-ar fi adus locuinţa. Funcţionarii nu ţinuseră cont de adeverinţa ei de repatriat nici la prima verificare, nici după contestaţia pe care o depusese.
Iniţial, femeia fusese la primărie, de unde primise lista actelor ce trebuiau depuse la dosar. Printre altele, acolo scria: “adeverinţă care să ateste statutul de repatriat”. De bun simţ, femeia a mers la Evidenţa Populaţiei (subordonată CL!), că doar ştia că acolo e pe liste de cînd primise primul buletin românesc. Ăia i-au dat, cum s-au priceput şi ei, o adeverinţă pe care scria “şi-a stabilit domiciliul în România ca urmare a repatrierii”. Clar destul, nu?
Nu şi pentru onor angajata Primăriei. Care apucase să primească înainte alte adeverinţe, de la alţi repatriaţi, care se gîndiseră ei că e mai sigur să ceară un “docoment” de la MAE. Aşa că amintita cucoană a considerat că ăla de la Evidenţa Populaţiei nu e bun. Probabil nu umblase destul femeia ca să merite o casă…
Discuţiile în consiliu s-au încins. Oamenii au văzut şi ei absurdul situaţiei: “Nu trebuie să stabilească o funcţionară din primărie cum să arate o adeverinţă”, a spus un ales. Ba chiar Ionică Pop şi-a sunat fiul, şi el repatriat, să-l întrebe la el cum a fost procedura şi ce documente şi adeverinţe au rezultat odată cu buletinul, doar de la Ev. Pop., sau şi de la MAE?
Într-un final, aleşii au recunoscut, cu jumătate de gură, că biata moldoveancă nu avea nici o vină şi avea dreptul la locuinţă socială. Dar le-a fost tîrşă să mai modifice listele (că doar nu e vina celui de pe ultimul loc, care şi-ar fi pierdut el casa, nu?) Aşa că viceprimarul care a girat întreaga activitate (pe drept cuvînt herculeană, cu mii de dosare de verificat şi mii de poveşti ale oamenilor amărîţi de ascultat) a concluzionat în stil tipic mioritic, chit că e conaţional: “Doamna rămîne în evidenţă şi cred că va fi rezolvată în scurt timp”.
]]>“O delegatie a holding-ului austriac IPH, condusa managerul de proiect Willi Pichler, i-a prezentat presedintelui Consiliului Judetean (CJ), Alin Tise, un proiect de management al deseurilor care are ca rezultat final producerea de energie electrica si termica, prin folosirea unor tehnologii performante si nepoluante de incinerare a deseurilor.” Tişe va analiza, bla, bla, IPH e o mega-companie, bla, bla.
Toată seara m-am gîndit de unde ştiu numele ăsta. Mi se părea că era ceva “dă naşpa”. Mi-a venit memoria: din scandalul Power Pack. Da, doamnelor şi domnilor, Willi Pichler e nimeni altul decît cel care le-a vîndut “fraierilor” (ca să fiu elegantă şi să nu zic “şpăgarilor”) de la CJ Cluj în 2002 două utilaje second-hand de compactare a gunoiului pe post de noi, pentru 4,3 milioane de euro. Fără licitaţie, fără autorizaţie de mediu, fără să fie adaptate necesităţilor etc. Utilaje care mai mult au stat şi cred că mai pot fi admirate şi acum, alături de cîţiva baloţi, între Cîmpia Turzii şi Turda. A fost prima mea investigaţie (lucrată, trebuie să recunosc, mai mult de Paul), s-au făcut cercetări la PNA şi apoi… s-a aşternut praful pe dosare. Pentru mine, a fost o lecţie grea, care m-a ajutat să înţeleg cum se împarte dreptatea în Românica. S-a spus pe atunci că şpaga a fost de 150.000 de euro, împărţită între doi “cetăţeni”. Ambii s-au retras, între timp, din lumina reflectoarelor, dar n-au ieşit chiar la pensie.
Dom’le, ce mică e lumea… Sînt tare curioasă, lui Willi îi va merge şi a doua oară?
LE: Iaca oamenii s-au sesizat şi au dat înapoi, cel puţin pentru o vreme.
]]>